Povești „studențești” | Dan Anca, o viață întreagă pentru ”U”
Seria „poveștilor studențești” continuă și îl aduce în prim-plan pe un alt jucător-simbol al echipei noastre, care și-a confundat cariera cu spiritul și valorile acestui club. Imagine reprezentativă a devotamentului, Dan Anca a venit în curtea „Șepcilor roșii” pe când avea doar 17 ani și a rămas, îndrăgostit iremediabil de alb și negru, pentru eternitate, adunând nu mai puțin de 470 de prezențe în tricoul cu „potcoavă” pe piept. Astăzi, 20 octombrie 2025, se împlinesc 20 de ani de când ne-a părăsit un om pe care suflarea Universității îl va păstra la loc de cinste printre paginile de istorie ale acestei mari familii.
Născut la Turda în 7 ianuarie 1947, Dan Anca i-a fost predestinat fotbalului sau, mai bine zis, fotbalul i-a fost predestinat micului Dan, care ani mai târziu, a rememorat, într-un interviu acordat lui Ovidiu Blag, cum pasiunea pentru acest sport se afla pretutindeni, în interiorul familiei sale: „Dragostea pentru fotbal era, în familia mea, extrem de mare. Tatăl meu era nelipsit de la meciurile echipelor turdene, iar fratele meu mai mare juca şi el fotbal. N‑am avut încotro, cum s‑ar spune, pentru că toată ziua, în casa noastră, fotbalul era prezent”. În aceste circumstanțe, pe când avea doar 12 ani, și-a început aventura fotbalistică la echipa locală A.S. Chimia Turda, pentru care a evoluat la seniori încă de când împlinise 14 ani, remarcat fiind datorită eleganței sale în joc, dar și maturității cu care percepea fotbalul la acea vârstă.
Câțiva ani mai târziu, în 1963, încă jucător al Chimiei Turda, Dan Anca a fost selecționat la loturile de juniori ale României, unde avea să fie coleg cu actualul selecționer Mircea Lucescu. La doar un an de la această convocare, avea să vină interesul Universității, denumită atunci Știința, pentru transferul său. Convinși printre alții de dr. Mircea Luca și de anvergura numelui sau respectul de care se bucura clubul în comunitățile clujene, părinții lui Dan Anca i-au dat acceptul de a face pasul în tabăra „Șepcilor roșii”, urmând să își continue studiile la liceul „Gheorghe Barițiu” din Cluj-Napoca.
În ciuda vârstei, acesta nu a avut nevoie de prea mult timp de adaptare și a debutat în echipa de seniori în chiar prima etapă a sezonului 1964-1965, pe când avea 17 ani, zece luni și o zi, într-o partidă pierdută de echipa noastră pe teren propriu, 1-3 în fața celor de la Politehnica Iași. Chiar și cu un debut precoce, nu s-a impus imediat în primul 11 de la acea vreme al „studenților”, însă anul 1965 i-a adus două trofee alături de ”U”: Cupa României la nivel de seniori și titlul de campion național la juniori. Ambiția l-a caracterizat întotdeauna și astfel, nu și-a închipuit vreo secundă să renunțe la visul de a fi titularul Universității. Această trăsătură specifică l-a ajutat și în viața de dincolo de dreptunghiul verde, întrucât, la a doua încercare, a fost admis în 1966 la Facultatea de Medicină, îndeplinindu-și o altă dorință, pe lângă cea sportivă, care urma să se concretizeze în același an, Dan Anca devenind om de bază al echipei noastre începând cu sezonul 1966-1967.
Stagiunea următoare (1967-1968) a consemnat primele goluri în tricoul Universității ale celui care evolua și ca fundaș, dar și ca mijlocaș, marcate în partidele cu Steagul Roșu Brașov, Dinamo Bacău și Steaua, dar avea să aducă totodată o accidentare gravă a acestuia după o ciocnire cu un coleg de echipă. Tot în dialog cu Ovidiu Blag, Dan Anca a descris acele momente dificile din cariera sa și a povestit cum a reușit să revină la forma de dinaintea accidentării: „O iarnă întreagă a durat recuperarea, iar după circa 6 luni am revenit în prima echipă a „Universităţii”. După încă 6 luni am redebutat la lotul naţional al României, realizând unul dintre cele mai spectaculoase „come‑back‑ uri” din fotbalul acelor ani. Ţin minte că alergam frecvent până în Dealul Feleacului şi înapoi, muncind zilnic pentru refacerea condiţiei fizice”.
Revenirea a adus un Dan Anca și mai puternic, iar în perioada 1968-1973 a „cochetat” în mai multe rânduri cu echipa națională, fiind selecționat în nouă rânduri de către Angelo Niculescu și bifând șapte prezențe, atât în meciuri amicale, cât și în campaniile de calificare la turneele finale. Dintre toate aceste apariții, se remarcă celebrul meci de pe Wembley din 15 ianuarie 1969, când România a remizat împotriva Angliei (1-1), în fața a peste 80.000 de spectatori. Cu Dan Anca printre titulari, naționala noastră a ținut piept echipei conduse din teren de legendarul Bobby Charlton, iar fostul jucător al Universității a rememorat stările prin care a trecut de-a lungul acelei partide. „În primul moment, cel în care am verificat starea gazonului, în tribune erau circa 2.000 de spectatori. Am fost impresionat de toate dotările de la stadion, cu lifturi, săli de recepţie, vestiare ultradotate, utilităţi care erau parcă desprinse din suprareal. La intrarea propriu‑zisă pe câmpul de joc am amuţit. Într‑o „nocturnă” perfectă am auzit din 90.000 de piepturi îndemnul „England, England!” şi nu ne venea să credem că am ajuns în acel „vulcan”, care clocotea la fiecare atingere a mingii de către favoriţii lor. Indicaţiile pe care le primeam de pe margine se pierdeau în acel vacarm, astfel că a trebuit să facem faţă cum ne‑am priceput noi mai bine situaţiei. Stilul de joc propriu englezilor, despre care doar auzisem, l‑am trăit în acel meci pe propria noastră piele, şi pot să vă spun că nu ne‑a fost deloc uşor. După ce am primit un gol „clasic”, în urma unui corner executat de Bobby Charlton şi finalizat de către fratele său Jacky Charlton, ne‑am trezit după pauză şi am egalat prin golul lui Dumitrache din penalty. Asediul la care am fost apoi supuşi a fost fantastic, dar apărătorii noştri au rezistat eroic. Aveam senzaţia că meciul nu se va mai termina niciodată, aşa încât după fluierul de final încă nu realizam că reuşisem unul dintre rezultatele de referinţă ale României”, a povestit în detaliu, întorcându-se în timp, fotbalistul „studenților” de la acea vreme.
După această experiență definitorie pentru cariera sa internațională, pentru Dan Anca a urmat cel mai prolific sezon la Universitatea, reușind, în stagiunea 1970-1971, să marcheze de nouă ori: de șase ori în campionat și de alte trei ori în Cupa României, în compania unor formații redutabile, cum ar fi Steaua, UT Arad, Jiul Petroșani sau Steagul Roșu Brașov. Așa cum 1965 a fost anul trofeelor pentru Dan Anca, 1972 a deschis la rândul său noi drumuri pentru legendarul nostru jucător. Absolvent al Institului Pedagogic în acel an, a început să activeze ca profesor de educație fizică și sport la diverse licee din Cluj, dar nu a neglijat cariera fotbalistică, fiind unul dintre principalii artizani ai clasării pe podium a Universității în sezonul 1971-1972, care a adus „Șepcilor roșii” participarea în Cupa UEFA, de unde aveau să fie eliminați dramatic de Levski Sofia (6-5 la general).
Loial echipei care i-a făcut cunoștință cu fotbalul mare, Dan Anca a rămas alături de ”U” și în perioada mai dificilă survenită retrogradării în liga secundă de la finalul sezonului 1975-1976. Doi ani mai târziu, cu Anca în continuare în componența „studenților”, echipa noastră avea să revină în primul eșalon și să își consolideze locul în Divizia A, pentru ca la doar două etape după începerea sezonului 1979-1980, odată cu venirea lui Gigi Staicu pe banca Universității, Dan Anca să își asume și rolul de antrenor secund. În același sezon, în martie 1980, acesta a decis să pună capăt carierei de fotbalist, ultimul său meci pentru ”U” fiind cel din deplasare de la Baia Mare, pierdut cu 0-2. Din cele 427 de meciuri jucate în alb și negru, Dan Anca a strâns 318 prezențe în Divizia A, fiind de altfel, singura echipă pentru care a evoluat în primul eșalon și a reușit, totodată, să înscrie de 40 de ori, remarcându-se, dincolo de cifre, drept un lider incontestabil și un exemplu pentru conduita sa, atât cea din teren, cât și cea din afara lui.
Finalul carierei de fotbalist nu a fost sinonim nicidecum cu sfârșitul implicării lui Dan Anca pentru binele Universității, acesta activând în cadrul Centrului de Copii și Juniori al echipei noastre între 1981 și 1988, până când a fost din nou cooptat ca antrenor secund la echipa de seniori, de această dată după venirea lui Cornel Dinu, urmând ca, după plecarea acestuia, începând cu noiembrie 1989, să rămână „principalul” echipei. Această experiență nu a fost de lungă durată, iar Dan Anca a revenit în 1990 la Centrul de Copii și Juniori, unde a mai lucrat doar un an, pentru că, în 1991 a fost numit vicepreședintele clubului. Perioada 1989-1990 nu a adus, însă, ultima provocare a lui Anca pe banca „studenților”, unde a revenit în 1994, când a reușit să ducă echipa până în semifinalele Cupei României, unde a fost eliminată de Gloria Bistrița. Vicepreședinte în paralel, până în 1998, Dan Anca a mai revenit în două rânduri în postura de antrenor al echipei sale de suflet, în septembrie 1995 și la începutul sezonului 1996-1997, când, după opt etape scurse, Universitatea era singura echipă neînvinsă din prima ligă. A ocupat și funcția de director tehnic în perioada 1998-1999, ajungând astfel la 35 de ani dedicați Universității, una dintre marile iubiri ale vieții sale.
Emoționat, dar sincer și autentic, ca întotdeauna, în același interviu menționat, Dan Anca, o legendă a Universității și a sportului românesc, nu a ezitat să își reitereze atașamentul față de clubul care i-a marcat nu doar cariera, ci și viața: „De fiecare dată când vorbesc despre acest club, trăiesc un sentiment de emoţie pe care nu mi‑l pot explica. Îmi revin în memorie marile personalităţi ale sportului clujean, antrenorii pe care i‑am avut de‑a lungul timpului, colegii de echipă şi toţi prietenii adevăraţi ai lui „U”. Gândurile mele cele mai bune vor fi mereu legate de fotbal şi de acest club fascinant, care m‑a desăvârşit ca om şi care m‑a lansat într‑o carieră atât de frumoasă. Am trăit cei mai frumoşi ani în acest cadru unic în peisajul sportiv autohton, de un farmec aparte, pe care nu îl pot sesiza decât cei care au îmbrăcat măcar o dată în viaţă tricoul lui „U”. Tot ceea ce am făcut pentru acest club a fost o bucurie, niciodată nu mi s‑a părut prea mult sau prea greu. Vă asigur că inima mea va bate mereu pentru „U”, un simbol etern al Clujului sportiv. Alături de familia mea, acest club mi‑a umplut întreaga viaţă şi pentru clipele unice pe care le‑am petrecut aici nu pot să fiu altfel decât mulţumit.”
Pentru tot ce a fost Dan Anca, familia Universității trăiește cu liniștea că are în urma sa un exemplu de devotament, eleganță, ambiție, credință și speranță, pe care își poate sprijini prezentul și mai ales viitorul.
Surse: Dan Anca. Și atît. - Ovidiu Blag - Portal de stiri si informatii
