Seria „poveștilor studențești” continuă cu rememorarea unuia dintre cele mai frumoase momente din istoria echipei fanion a Ardealului, petrecut cu exact șase decenii în urmă. Cu nume mari din trecutul „alb-negru” în teren, precum Ivansuc, Câmpeanu, Adam și renumitul Andrei Sepsi pe bancă, 11 iulie 1965 rămâne data la care visul „Șepcilor roșii” devenea realitate și Cupa venea pe Someș. Dinamo Pitești, cu Nicolae Dobrin în frunte, nu a putut opri avântul „studențesc”, iar vitrina lui ”U” s-a deschis, făcând loc trofeului Cupei României, la a patra încercare.
11 iulie, stadionul „Republicii” din București plin „ochi” și de cealaltă parte, Dinamo Pitești, condusă din teren de un „copil minune”, de doar 17 ani și 11 luni, Nicolae Dobrin. Acestea erau coordonatele pe care „Știința Cluj” (denumirea din acea vreme a Universității) trebuia să le înfrunte pentru a opri șirul finalelor consecutive de Cupă pierdute la trei. Ripensia Timișoara (1934), Rapid București (1942) și CSCA București (1949) născuseră deja în mintea „studenților” un complex față de acest ultim pas până la trofeu, dar povestea acelei zile nu le dădea voie să transforme seria nefastă într-un „blestem”. Nu și atunci când golgheterul echipei, Mihai Adam, își amânase nunta, programată chiar în 11 iulie, doar pentru a-și ajuta colegii să învingă și să se întoarcă acasă cu Cupa în mâini.
Până la Marea Finală, ”U” mai trecuse prin niște „purgatorii fotbalistice” în acea ediție a Cupei României. Mai întâi, „studenților” le-a stat în cale, în a șasea zi de primăvară a anului 1965, CSM Reșița, pe care aceștia au învins-o cu 2-1, avansând în faza optimilor. Următorul oponent a fost Farul Constanța, care s-a văzut eliminată, de Ivansuc&Co. în aceeași manieră și cu același scor ca formația din Valea Domanului, iar, astfel, echipa noastră atingea sferturile de finală. Aici, „Șepcile roșii” au trecut de ASA Târgu Mureș, cu scorul de 3-1, pentru ca în penultimul act, remiza cu Progresul (2-2) avea să se transforme într-o mare victorie datorită uneia dintre caracteristicile de bază ale Universității: tinerimea lotului, criteriu de departajare în caz de egalitate, la acea vreme. Astfel, cu o medie de vârstă de 26 de ani, cu un an mai mică decât cea a Progresului, ”U” era în fața celei de-a patra finală de Cupă în decurs de 31 de ani. În ceea ce o privește pe adversara „studenților”, piteștenii au eliminat în șaisprezecimi formația Textila Buhuși (1-0), după care au trecut de Steagul Roșu Brașov (2-1), Rapid, pe baza aceluiași criteriu, după 1-1 în meciul direct, iar în semifinale au învins-o cu 1-0 pe Dinamo București.
Lăsând în urmă traseul și trecutul finalelor, ceasul de pe „Republicii” era tot mai nemilos cu emoțiile suflării „universitare” și inevitabilul s-a produs. Cu câteva minute înaintea orei 17:30, jucătorii finalistelor au pătruns pe teren cu un singur gând: trofeul argintiu pe lângă care trec când pășesc pe gazon să fie al lor la sfârșitul celor 90 de minute. Cu această ocazie, punem în scenă actorii serii de 11 iulie:
Știința Cluj: Moguț – Marcu, Georgescu (căpitan), Grăjdeanu, Câmpeanu – Al. Vasile, Neșu – Szabo, Ivansuc, Adam, Suciu. Antrenor: Andrei Sepsi
Dinamo Pitești: Niculescu – Radu, Stoenescu, Stelian, Badea – Târcovnicu, Dobrin – Ionescu, Țurcan, Nagy, David. Antrenor: Vintilă Mărdărescu
Se pare că ”U” a înțeles mai repede cum se pun în aplicare dorințele și a dus pragmatismul la rang de artă, lovind la primul șut către poartă. Urcat în atac, Câmpeanu a zărit un culoar de la 30 de metri, a țintit și nu a iertat, catapultând un șut în forță direct în vinclul buturilor lui Niculescu, pentru Știința Cluj-Dinamo Pitești, 1-0. Două minute mai avea de așteptat Ivansuc în debutul părții secunde pentru a-l imita ca la carte pe Câmpeanu și, astfel, în minutul 55, „Șepcile roșii” erau mai aproape ca niciodată de primul trofeu din istorie, fapt confirmat de crainicul televiziunii publice care, prezentând știrea legată de meci, numea golul lui Ivansuc drept cel care „netezește drumul Cupei spre Someș”. Dar cum emoțiile nu puteau să lipsească, Țurcan a redus rapid din avantajul echipei noastre, iar finalul se anunța extrem de tensionat.
”U” a luptat, a rezistat și, finalmente, a câștigat! Ce anume? Cupa României. Doar atât? „Am primit respectul publicului clujean, care a contat cel mai mult”, a spus Mihai Adam, într-un interviu acordat decenii mai târziu, completat de marcatorul primului gol, Remus Câmpeanu, care a rememorat ultimul act de pe „Republicii”: „A fost o seară magică. Nu-mi vine să cred cum a zburat timpul. Ne-am trezit în finală și ne-am propus să facem un meci mare, dar nici prin cap nu ne-a trecut că vom câștiga trofeul. Jucam fotbal din plăcere, pentru publicul care ne încuraja necondiționat. Pe moment, nu am realizat ce performanță reușisem, însă am scris o pagină frumoasă în istoria clubului nostru. Am fost un grup unit sub semnul respectului, o mare familie.”
Retras din „iarbă” cu nouă ani în urmă, Mircea Luca, președinte al Științei Cluj la ora finalei, a descris la rândul său trăirile din seara de 11 iulie: „A început finala. Am simțit din primele minute că suntem mai buni. Mingile noastre păreau proiectile pe lângă “bolțile” piteștenilor. În numai câteva minute mi-am dat seama că a venit, în sfârșit, și ziua noastră. Eram calm. Fumam în liniște. Și iată că vine golul. Remus Câmpeanu interceptează o minge, avansează și, de la vreo 30 de metri, șutează formidabil: 1-0. Până la sfârșitul reprizei, Dobrin a încercat câteva intrări, dar s-a izbit de mânia lui Vasile și de jocul foarte calculat al lui Neșu, mereu dublat de Traian Georgescu. În atac, Ivansuc era într-una din zilele sale mari. După pauză, a venit acea lovitură formidabilă a lui Zoli, care a decis partida. Golul piteștenilor a fost, într-adevăr, doar un gol de onoare. Nici o clipă nu am avut impresia că putem pierde. Am meritat victoria (…). Apoi au venit minutele și orele cele mai frumoase. Ne-au luat cu asalt fotoreporterii. Niciodată nu am văzut atât de mulți. Scânteiau blitz-urile. Eram împins și eu de către fotoreporterii mai bătrâni să mă alătur băieților. Și ce frumoasă era iarba stadionului “Republicii” la lumina unui singur reflector.”
Traian Georgescu, căpitanul echipei foto:ziarulfăclia.ro
Finala din `65 va rămâne pentru totdeauna un reper în istoria seculară a Universității, atât prin valoarea trofeului, unic până în prezent în vistieria clubului, cât și prin semnificația aparte a reușitei: o demonstrație de speranță, îndârjire, credință în valori și respect pentru culori și potcoava de pe piept, care continuă să inspire generații după generații, ce aleg să își trăiască viața ghidați de ceva mai mult decât o simplă vocală: un simbol-”U”.
foto: cuparomaniei.frf.ro
Surse: Banca de Rezervă
;)
