De mai bine de un secol, ”U” nu este doar o echipă, ci o parte din inima orașului. Spiritul său a crescut odată cu Clujul, iar valorile transmise, tradiție, unitate, perseverență, respect și devotament, au modelat generații întregi. Pe teren, în tribune sau pe străzile orașului, ”U” a lăsat o amprentă care trece dincolo de sport: o poveste despre identitate, apartenență, onoare și iubirea necondiționată pentru culorile alb-negru. Pasiunea autentică a celor care iubesc Simbolul și povestea unică a Universității au făcut ca, din 1919 și până în prezent, acest club să devină păstrătorul tradițiilor și promotorul valorilor care definesc astăzi orașul pe care cu toții îl numim „acasă”, fie că ne-am născut aici, fie că viața ne-a adus la un moment dat în inima Transilvaniei.
Fundația drumului de la care Universitatea nu s-a abătut de-a lungul existenței sale stă ancorată în aceste valori care reprezintă spiritul „Șepcilor roșii”:
Tradiție
„Universitatea Cluj este singura echipă din fotbalul românesc creată în urma unui mare act istoric: Unirea de la Alba Iulia", obișnuia să spună seniorul Corneliu Coposu. Societatea Academică „Petru Maior” a studenților români din Budapesta, încurajată de realizarea Marii Uniri, și-a mutat sediul la Cluj-Napoca și, sprijinită de personalitatea doctorului Iuliu Hațieganu, a pus numele Universității pe harta sportului odată cu toamna anului 1919.
Ulterior, odată cu primul meci disputat departe de casă, la Arad, ”U” a devenit un punct de reper pentru Cluj-Napoca din punct de vedere sportiv, la nivel național și nu numai, întrucât doi dintre componenții primei echipe a „Șepcilor roșii” sunt protagoniștii unui episod care avea să scoată în lumină spiritul Universității. Portarul Mihai Tripa și Andrei Suciu, ambii studenți la acea vreme, au procurat primele echipamente ale Universității de la mii de kilometri distanță, mai exact de la Praga, acestea ajungând din capitala Cehiei cu două zile înaintea meciului cu Gloria Arad. Acesta avea să fie primul contact indirect al Universității cu o altă țară europeană și, totodată, una dintre primele mențiuni ale Clujului fotbalistic în sportul european.
Treptat, prestațiile interne ale echipei noastre au atras atenția și dincolo de granițe, iar trei ani mai târziu, în 1923, ”U” era invitată la inaugurarea unuia dintre cele mai frumoase stadioane din Franța, cel de la Grenoble, acolo unde jucătorii Universității au ajuns cu eforturi financiare considerabile, călătorind într-un vagon de clasa a III-a pe ruta Jimbolia-Iugoslavia-Milano, cu destinația finală Paris.
În același an, numele echipei noastre a atras din nou atenția peste hotare, iar ”U” a fost din nou invitată la un turneu european, de această dată la Zagreb. Cunoscută drept „echipa studenților”, Universitatea începea să devină un pilon important în recunoașterea acordată fenomenului fotbalistic din România, fapt confirmat și de numeroasele amicale disputate de ”U” în 1925, în compania unor echipe de renume din Ungaria, Austria, Cehoslovacia și Germania.
Așadar, după doar câțiva ani de existență, echipa noastră a fixat numele orașului drept un punct de reper pentru ceea ce reprezentau în acea perioadă de început cluburile sportive, devenind port-drapelul comunității.
Izvorât din spiritul studențesc și din efervescența ce a urmat momentului 1 Decembrie 1918, "U" păstrează, un secol mai târziu, aceeași legătură indisolubilă cu mediul academic și cu studenții din Cluj.
Unitate
29 ianuarie 2009 părea că va fi o zi friguroasă de iarnă, ca oricare alta, însă fularele întinse și cântecele intonate cu patos, auzite dinspre Piața Eroilor, anunțau cu totul altceva. Era punctul de plecare. Și asta nu face referire la traseul stabilit de cei peste 3000 de fani ai Universității prezenți la „Marșul pentru o Idee", ci și la speranțele unei comunități întregi. Deznădăjduiți și adeseori fără repere certe, suporterii celei mai iubite echipe din Transilvania voiau altceva, voiau un ”U” mai organizat, mai prezent, mai respectat și, nu în ultimul rând, un ”U” cu o casă nouă. Iar aceste idealuri au devenit tot mai posibile, tocmai pentru că, atunci când nimeni nu credea cu adevărat, clujenii au uitat de temperatură, de ziua săptămânii sau de orice altceva și au cerut o schimbare. Au mărșăluit ore întregi prin oraș, au transmis un mesaj de unitate și speranță, au accentuat și mai tare vocala clubului și au demonstrat că ”U” reprezintă în continuare acele valori pe care s-a clădit orașul.
Perseverență
Final de finală a Cupei: FCSB-”U” 3-0. În Liga 1, locul 15 și retrogradare directă. Probabil, pentru multe alte cluburi aflate în acea situație, ar fi fost și final de drum. „Șepcile roșii”, însă, după un an de ligă secundă eșuat, nu și-au lăsat capul plecat și au dat probabil una dintre cele mai valoroase lecții din istoria fotbalului românesc. ”U” nu a stat să depăneze amintiri sau să își plângă un inevitabil sfârșit. S-a scuturat, și-a regăsit reperele și susținerea și a luat-o de la capăt. Nu putea lăsa un oraș întreg - și alte zeci de mii de oameni din toate colțurile țării - fără un motiv de fericire necondiționată.
Astfel, ”U” a pornit în vara lui 2016 din liga a patra, a colindat sate și comune și a declanșat adevărate sărbători în micile comunități iubitoare de fotbal ale Transilvaniei. A trecut fără să clipească prin „purgatoriul" ligilor a patra și a treia, cu fanii mereu alături și cu numeroase amintiri care vor dăinui etern, totul pentru a fi cu un pas mai aproape de marele vis: revenirea în prima ligă. Promovarea în anul centenarului suna drept un ultim capitol ideal al unei cărți intititulate ”Revenirea”, însă acesta nu s-a mai scris, nu atunci.
Cu tribunele și inimile pline de emoție, "U" și-a văzut visele spulberate de Hermannsatdt. A urmat pandemia și încă un an de Liga 2. Apoi play-out-ul, dar încă un an în al doilea eșalon. Și uite așa, anul 2021 o găsea pe ”U” în aceeași situație: aproape, dar nu acolo, senzație cu care cel mai probabil au părăsit stadionul majoritatea fanilor când, în 10 mai 2022, Hermannstadt câștiga din nou la Cluj și mai punea un lacăt pe ușa de acces direct către Superligă.
”U” mai avea, însă, o șansă. Nu mare, dar o avea. Istoria lui Dinamo și impactul numelui său condamnau echipa noastră la un nou an de liga a doua încă dinainte ca primul fluier al „dublei” de baraj să se facă auzit. Nimeni nu părea să mai creadă că soarele va veni și pe strada „studenților”. Mai puțin ei. Au intrat pe teren, au crezut, au luptat și au reușit. 2-0 la Cluj, 1-1 la București și visul era realitate: ”U” era în prima ligă, din nou printre cei „mari". Dar lecția perseverenței nu s-a terminat aici, ci continuă „la braț” cu povestea, care merge mai departe…
Respect
Este cuvântul care oglindește cel mai autentic relația dintre doctorul Mircea Luca și comunitatea clujeană. Încă de când a debutat la grupele de juniori ale Universității, dragostea sa pentru fotbal îi inspira pe colegi, antrenori și toți cei din jurul său, iar, odată cu trecerea anilor, numele său devenea tot mai rezonant în așteptarea debutului la echipa mare. Acesta avea să vină pe când Mircea Luca abia împlinise 18 ani. Admirat încă de la început printre fanii „studenților”, matur încă din adolescență, Mircea Luca a luat pe umerii săi povara bejeniei de la Sibiu, devenind căpitanul echipei noastre și unul dintre artizanii calificării în finala Cupei României din 1942.
De asemenea, Luca a mai urcat o treaptă pe piedestalul legendelor atunci când, la întoarcerea în Cluj-Napoca, a fost desemnat „omul meciului” în victoria cu 3-0 cu Ferar. A continuat să apere cu mândrie și cinste culorile Universității până în 1956, când a decis să își pună ghetele în cui. Iar când scriem „să apere”, includem și sensul propriu al cuvântului, cu gândul la cele trei meciuri în care, din cauza unor accidentări ale portarilor, Mircea Luca a stat între buturile Universității, fiind primul fotbalist din România care evoluează cel puțin câte un meci în fiecare compartiment al terenului, dar și în poartă.
Căpitanul era convins că nu-și poate lua rămas-bun de la fotbal altfel decât în fața fanilor care l-au făcut să o iubească și mai mult pe ”U”. Deși echipa era deja retrogradată în liga secundă, Mircea Luca a evoluat și în ultimul meci al sezonului, cu Progresul Oradea, convins fiind că e ultimul său meci ca jucător, dar nici pe departe ultima sa întâlnire cu fotbalul. A rămas în cadrul clubului ca antrenor secund, mai apoi membru al biroului secției de fotbal și președinte de secție, inspirând următoarele generații de clujeni și transmițând mai departe pasiunea și devotamentul său.
Ba mai mult, în toată această perioadă, mai exact începând din 1952 și până în 1991, Mircea Luca, absolvent al Facultății de Medicină, a avut în grija sa comunitatea clujeană, fiind cunoscut drept unul dintre cei mai apreciați medici chirurgi ORL-iști din țară la acea vreme.
În semn de recunoștință pentru activitatea sa, acesta a fost decorat cu distincții precum „Maestru al Sportului”, Premiul „Meritul Sportiv” clasa a II-a, dar și titlul de „Cetățean de Onoare al Municipiului Cluj-Napoca”, accentuându-se relația de respect reciproc între Doctorul Mircea Luca și orașul sufletului său. În fața actualului Cluj Arena se află o statuie a acestuia, realizată de sculptorul Ilarion Voinea și inaugurată în 2013, care le reamintește celor care au uitat că respectul se câștigă, nu se cumpără.
Devotament
Într-o lume fotbalistică în care răbdarea e o utopie, iar rezultatele primează în fața oricărui alt aspect al fenomenului, ”U” a fost și este excepția. Retrogradarea din 2015, urmată la un an distanță de restartul din liga a patra, nu doar că nu i-a îndepărtat pe fani de echipă, ci din contră. Susținerea lor a fost mereu „combustibil" pentru club, iar sutele de kilometri care despărțeau casele lor de de stadioanele pe care ”U” se deplasa nu reprezentau absolut nimic. Inițial, aventura din 2016 a început în zone limitrofe Clujului, iar periplul ligii a patra s-a încheiat cu un spectacol formidabil al celor cu potcoava pe fulare, pe steaguri și mereu în suflet. Peste 4000 de fani au fost prezenți la barajul pentru promovarea în liga a treia de pe Cluj Arena, pentru ca, la doar câteva zile distanță, Maramureșul să le fie gazdă altor câteva sute de suporteri plecați la Târgu Lăpuș pentru a sărbători promovarea și renașterea unui spirit studențesc molipsitor, căutat și regăsit.
Istoria a continuat în liga a treia, cu deplasări numeroase în județele Alba sau Mureș și culminate cu o nouă pagină de poveste scrisă alături de vocala universitară. Anii grei și tot mai lungi din eșalonul secund nu le-au stat în cale suporterilor, care au umplut sector după sector, atât acasă, cât și departe de ea, fiind mereu garanția unui vers dintr-o piesă folk: „Sfârșitul nu-i aici”. Nu a fost practic niciodată, la niciun baraj pierdut, la nicio promovare ratată, la nicio înfângere. Toate erau doar experiențe, încercări ale speranței și teste ale devotamentului, trecute mereu cu brio de cei care, în mai 2022, știau că fiecare luptă pierdută ne-a dat curajul să câștigăm „războiul", iar astfel, indiferent de loc, ligă, distanță, zi, oră, ”U” a avut mereu cu ea un „înger păzitor", al loialității și al devotamentului.
Identitate
Este, în același timp, un cuvânt greu de definit, dar și unul care ascunde greutate în spatele literelor sale. De-a lungul istoriei, ”U” a avut mai multe momente în care identitatea i-a fost pusă la încercare, dar cu siguranță cel mai dificil dintre acestea a fost bejenia de la Sibiu. În urma celui de-al doilea arbitraj de la Viena din 30 august 1940, când România a fost silită să cedeze Ungariei aproape jumătate din Transilvania, inclusiv Clujul, iar universitățile clujene au fost nevoite să își mute sediile la Sibiu, respectiv Timișoara, pentru a putea activa în continuare pe teritoriul României.
Solidară cu acest demers și cu propria-i istorie a fost și ”U”, care a refuzat să joace în campionatul maghiar și a luat calea bejeniei la Sibiu, fiind denumită temporar „Clubul sportiv studențesc Universitatea Cluj-Sibiu”. Începutul acestei perioade a fost, evident, extrem de anevoios pentru jucătorii clujenilor, plecați din orașul lor fără echipamente și mingi și care nu au beneficiat în multe momente de minime condiții, fiind mereu în căutare de soluții, atât în ceea ce privește sesiunile de antrenament, cât și modurile în care-și procurau hrana, ajungând uneori să pescuiască din râul Cibin pentru a-și mai asigura o masă. Inițial, o parte dintre jucătorii Universității au ajuns să fie cazați la căminul Seminarului Teologic, în camere cu câte 12 paturi.
Prima ediție a campionatului „de război” a găsit-o pe ”U” pe poziția a 11-a, dar câștigătoare a unui grup și mai unit și a convingerii că nicio greutate nu poate alunga spiritul clujean, jucătorii considerând că luptă pentru cei rămași în Cluj, care îi așteaptă înapoi acasă. Cam așa au decurs toți cei cinci ani petrecuți la Sibiu, în care, în speranța de a-și rotunji veniturile, jucătorii Universității ajungeau chiar să meargă la colindat, ilustrând astfel greutățile care le-au pus mereu ziua de mâine sub semnul întrebării, dar niciodată existența.
În 26 iulie 1945, ”U” a revenit acasă, la Cluj-Napoca, triumfătoare și mândră că a reprezentat cu succes România și propriul oraș în fața istoriei, iar Mircea Luca a descris momentul reîntoarcerii: „Chiar în ziua sosirii ne-am dus la stadion. Szony-baci era acolo, ca întotdeauna. Și, cu aceleași mișcări de robot, a scos din sertar 11 tricouri alb-negre, așezate cu grijă unul peste celălalt. Le-a pus pe masă și le-a netezit de câteva ori. Nimeni nu a scos o vorbă. Mi-am holbat ochii ca să nu plâng și am căutat în grămadă tricoul cu numărul 5. Era tricoul meu. În timp ce-l trăgeam pe cap, am zăbovit, căutându-i gura, ca să-l pot săruta pe dinăuntru.”
Onoare
Unele dintre primele mențiuni în presa străină ale orașului Cluj-Napoca la nivel sportiv au apărut în 1922, datorită lui Aurel Guga. Jucător al Universității la acea vreme, acesta a fost primul căpitan al echipei naționale de fotbal a României, având onoarea de a purta banderola în data de 8 iunie 1922, atunci când România a evoluat, la Belgrad, împotriva Iugoslaviei, în primul meci din istorie al Naționalei noastre.
Fotbalistul „studenților”, marcator al golului decisiv, cel de 2-1, a fost remarcat atât din punct de vedere fotbalistic, cât și al ambiției cu care reprezenta tricolorul. De asemenea, o scurtă istorisire a carierei acestuia, dar și o interesantă observație despre partida de la Belgrad regăsim în volumul „LAROUSSE, Enciclopedia FOTBALULUI”, în subcapitolul numit "Primul căpitan": "O simplă lecturare a formaţiei aliniate la Belgrad pe 8 iunie 1922 arată o garnitură cosmopolită, alcătuită în majoritate din maghiari, nemţi şi evrei. Singurul nume românesc aparţinea căpitanului echipei, Aurel Guga. Acesta a studiat Dreptul şi Ştiinţele Economice la Cluj, evoluând în paralel sub culorile lui «U». În echipa naţională a disputat 12 partide şi a marcat 4 goluri”. În completare, în aceeași scriere, apare și o caracterizare a lui Aurel Guga, făcută de unul dintre medicii celebri ai României de la acea vreme: „Într-o tabletă sentimentală consacrată jucătorului Aurel Guga, sufletul echipei «Universitatea» din Cluj şi primul căpitan al echipei naţionale a României în primii ei ani de afirmare internaţională, dr. Mihai Iubu, cel care şi-a închinat viaţa medicinei şi fotbalului, scrie: «Din formaţie făcea parte şi se distingea în mod deosebit jucătorul Aurel Guga, considerat şi în zilele noastre ca cel mai mare jucător român de fotbal al tuturor timpurilor”.
Guga a continuat să evolueze pentru România și pentru ”U”, devenind unul dintre cei mai importanți fotbaliști români din istorie, participant totodată la Olimpiada din 1924 de la Paris, port-drapel al spiritului universitar și al onoarei de a reprezenta "U" în toată lumea.
Iubire necondiționată
Una dintre cele mai frumoase povești ce demonstrează iubirea necondiționată pentru culorile alb-negru este cea care a adus Universității singurul trofeu de până acum, Cupa României, cucerită în anul 1965. La finalul unui parcurs dominant și a unei finale disputate în aceeași manieră în fața celor de la Dinamo Pitești, dincolo de Cupa care venea pe Someș, suflarea Universității a rămas în memorie cu emulația produsă în rândul comunității clujene. Legătura strânsă dintre echipă și oraș este ilustrată de unul dintre jucătorii emblematici ai Universității, Mihai Adam: „Am primit respectul publicului clujean, care a contat cel mai mult”, a spus acesta într-un interviu acordat jurnalistului Ovidiu Blag.
Președinte la acea vreme, Mircea Luca a simțit o puternică recunoștință din partea comunității: „Am ieșit din vestiar către miezul noptii. Ne-au întâmpinat flăcarile studenților. Am avut o clipă impresia că suntem în Verona medievală. Am intrat cu mare greutate în autobuz. Prin ferestrele deschise zburau buchete de flori", este citat Mircea Luca în cartea „Șepcile rosii" scrisă de Ioan Chirilă, iar, astfel, sărbătoarea unui club era sărbătoarea unui întreg oraș, semn că ”U” era a Clujului și Clujul era al lui ”U”.
;)
